diversitatea care ne uneste

Impresie dupa o săptămână

În timpul unei călătorii, un scriitor (care trăieste încă şi astăzi) întâlneşte lângă o pesteră mai retrasă un necunoscut care îi spune: „cărţile tale mă fac să visez”.
Am început aşa nu fără intenţie. Oriunde te-ai afla şi oricând, o carte dacă o crezi te poate face să visezi.
Noi n-am visat, ci am trăit. Ceea ce am trăit noi poate fi scris într-o carte micuţă, obscură, o carte care ar putea face şi pe alţii să viseze; noi credem ce am trăit pentru că am crezut atunci când am trăit, altfel nu trăiam aceeaşi experienţă. Dar noi, nescriind cartea, suntem singurii care visăm la amintirea de mai ieri.
Timpul şi spaţiul nu mai contează acum; să le lăsăm deoparte, dacă chiar vreţi să aflaţi cum a fost. Călătoriile participanţilor (în special ale celor care şi-au părăsit spaţiul lor şi au ignorat timpul) devin, cu timpul, de-a dreptul fantastice. Am să încerc să vă arăt că nu exagerez prea mult cu acest cuvânt „fantastic”. Fantastic este ceva creat de imaginaţie şi inexistent în realitate. Noi, la Mamaia, în timpul „Diversităţii care (încă) ne uneşte”, am trăit o experienţă creată din imaginaţia noastră, proprie; pe atunci nu era nimic fantastic, dar acum este, pentru că nu mai există în realitatea noastră prezentă, a trecut. Ce ne-am imaginat am trăit în realitate, nu în vis, iar ce am trăit în realitate acum ne imaginăm, visăm.. propriile noastre „cărti” ne fac sa visăm. Asta înseamnă să fi iesit cu adevarat din timp. Pentru un călător care crede, nu timpul, ci întâmplarea contează.
Detaliile despre curs în scrierea mea nu-şi au rostul. Eu -chiar dacă nu obişnuiesc să aştept lucruri de la alţii-, dacă ar fi să spun un lucru la care aveam aşteptări, singurul ar fi o discuţie mai adâncă despre cultura din România care să mă ajute să-mi deschid personal o poartă în acest domeniu; mă aşteptam pentru că vroiam acest lucru. După prima zi (sau jumătate de zi) de curs, ca să fiu sincer, mi se părea că mă aflu deja la un seminar lipsit de substanţă culturală, un seminar gol, insuficient, cu workshop-uri incomplete, care puteau fi altele şi care nu reuşeau să facă o imagine completă asupra temei. Nu inţelegeam, era ceva acolo ce nu pricepeam. În cele din urmă am inţeles de ce totul mi se parea fără sens: eram aşezat faţă în faţă cu mine însumi, dar nu eram nicăieri; împreună cu ceilalţi participanţi eram eu însumi un creator de cultura. Şi asta în trei zile. Să ne imaginăm un lucru: cum ar fi dacă toţi oamenii din România ar trăi pentru propriul destin, pentru Diversitatea prin creaţie proprie, personală, preţ de măcar trei zile? Poarta mi-e(mi-era deja) deschisă..acum cred că se poate, nu mai e scris doar în cărţi. Cultura îi face pe oameni să fie mai diverşi, mai personali, mai ei insisi atunci când o creează, iar în diversitatea aceasta .. e ceva ce nu inţeleg nici acum, e ceva în ea care îi uneşte.